Ultima oară când am vorbit Radu avea de dat o bicicletă. Băiatul lui crescuse și s-a gândit ca aș cunoaște un copil care să se bucure de ea. I-am zis s-o puna deoparte și că încerc să-mi fac timp s-o iau. Puțin dupa aceea pagina lui de FB era inundată de RIP. De fapt el era în criză de timp. Să pui capul pe masă și să se scurgă timpul din tine la nici 45 de ani…
Da’ să-l vedeți pe Dorin! Ce bezmetic! M-a luat în brațe tare tare când s-a terminat MagiCAMP și mi-a zis: ne vedem la anu’. Și eu l-am crezut. Bine, eu cred că Dorin știa că ma minte. A zis și el așa, de dragul meu.
Bunica a fost cea mai cinstită : fată hăi, nu se termină Gerar până închid ochii! Te uitai la ea cum cară apa, ducea ditamai galeata de mâncare la porci, punea de mamaligă și până fierbea apa aruncase deja în sobă un braț de lemne adus tocmai din șopron. N-avea cum să se oprească. Eu o suspectez că-i era dor de bunicul și n-a mai vrut sa aștepte.
M-am surprins într-o zi dând întâlnire la cafea unei prietene la sfârșit de Martie. Era Februarie și nu reușeam să strecor printre drumuri, cursuri și serviciu o amărâtă de cafea tihnită. Ziua începea devreme și se termina cu jurnalul – la miezul nopții. Nu îndrăzneam să mă plâng pentru că fiecare ingredient din zi imi aducea bucurie. S-a întamplat ca într-o seară , dupa cursul de dicție, care se termina la 9 și înainte de jurnal, care începea la 11, să mă așez istovită pe un scaun. Cursanții încă mai ciripeau voioși în timp ce-și luau la revedere și porneau spre case. Ultima a rămas A., ne știam deja binișor, mai interacționasem și cu alte ocazii. S-a așezat lângă mine și m-a întrebat simplu cum mi-a fost ziua. Și, dacă pot, să pornesc cu povestea de la primul ceas. I-am povestit ce bună fusese întâlnirea în care obținusem materiale de construcție pentru căsuța MagiCAMP, apoi despre un training de 6 ore la capătul căruia fusesem așa de mândraă de wow-urile celui din fața mea, despre răspunsurile la mailuri cu un sandwich în față – dar ce mailuri faine, veștile bune nu se mai opreau!, apoi despre cursul de dicție – doar văzuse cu ochii ei progresele! Și acum mă duceam la televizor. Dacă e cineva pe pământ care să se laude cu o viață mai bună ca a mea să iasă în față! Dar să știe că nu mă joc – competiția va fi dură! A. are niște ochi senzaționali – luminoși și calzi. Când am terminat povestea, la colțurile ochilor ei s-a adunat buchetul ăla de riduri de zâmbet sincer. Și-apoi m-a trosnit: și tu vrei un copil? Unde să încapă? Unde să intre în viața ta perfectă?
În bula mea singurul lucru care nu încape e viața.
Pentru că trăim cu senzația absurdă că mai e destul timp. Că te poți vedea cu prietenii luna viitoare. Că vei face călătoria aia la care visezi de-o viață puțin mai încolo. Că vei merge la cursul de tango când trece zăpada. Paradoxal, amânările permanente se ascund în spatele lui „N-am timp acum” . Când Acum e singura certitudine pe care o ai.
Și știi ce-i mai rău? Că te înconjori, ca pe Fb, de oameni din aceeași bulă. Care te înțeleg, pentru că sunt în aceeași situație. Și, fiind în aceeași situație n-au timp să te tragă de mânecă.
Dupa întrebarea cu care m-a chinuit A. Doamne Doamne mi-a mai întins o mână– mi-a dat reset la calendar și două luni am stat în MagiCAMP, printre copiii ăștia fabuloși a căror dorință e pur și simplu să traiască. Să-i vad pe ei, luptând în fiecare clipă pentru viață, să-i observ pe cei ce au scăpat de cancer cum se bucură de fiecare clipa caștigată, ba chiar pe cei carora timpul li se măsoară în săptămâni să-i simt cum profită de firicelul ăsta de viață rămasă…A fost marea lecție a lui 2016. Pasul în afara lumii fără cusur.
Mirela, bem cafeaua aia? Că se face anul…
