Categories
- cuvinte (47)
Ultimele articole
- Un început de dialog despre un final de viață25 noiembrie 2023
- Un Ro-Alert ca să-ți pese6 septembrie 2023
- Tu cine ești?18 ianuarie 2023
- Un început de dialog despre un final de viață
Decembrie a fost un coșmar. Mă bucur că se termină. De obicei cea mai plină lună din an, s-a dovedit de astă dată cea mai aerisită în calendar. Și nu pentru că mi-am dorit asta ci pentru că am primit un reset forțat. De la o laringita acută care a dus la pierderea completă a vocii (încă n-am recăpătat-o complet), până la Crăciunul petrecut cu Salvarea în casă (nu, nu pentru mine, pentru Bucurie), Decembrie mi-a spus, prin tot ce-a știut, că e vremea unui stop joc.
M-am aruncat în 2021 cu tot ce-am avut, cu fiecare resursa de energie – a fost de plâns? Am plâns cu spume. A fost de râs? Am râs cu toată inima! A fost de muncă? Am muncit fără pauză. Fără regrete, fără compromisuri, fără nevoia de a mă opri. 12 proiecte, unul pe lună. Nici nu se termina bine unul și o luam de la capăt cu următorul. Cursuri? În fiecare săptămână, pe orice fus orar, cu oameni din toată țara și lumea. Interviuri la Europa Fm? Montat, editat, scris! Și mi-a plăcut. Cât de mult mi-a plăcut!
Până la final de noiembrie, când, după câteva ceasuri de vorbit am simțit cum e gata. Mi se stinge glasul. Tocmai primesem vestea grozavă că HBO mă alesese drept voce pentru documentarul România sălbatică! Eram în culmea fericirii și mă întrebam ce și de unde să mai scot din calendar ca să încapă visul asta. Două săptămâni de muțenie pentru cele 3 zile de înregistrare. Apoi gata din nou. Am anulat tot ce s-a putut – cursuri, discursuri, vorbit la telefon – mi-a mai rămas doar mailul. Așa că, dacă tot nu puteam lucra, am luat decizia curajoasă a primei vacanțe fără Radu. 5 zile de relaxare.
Aici a apărut și marea surpriză. Marele câștig al vacanței a fost somnul – se fac deja 3 ani de când nu mai dormisem o noapte întreagă. Așa că da, am dormit cât a încăput. Apoi mi-am terminat repede de citit cartea. Și a urmat panica. Departe de casă, cu net cu țârâita și cazare luată într-o zonă suficient de sălbatică încât să nu fie prea multe de făcut – că de, am vrut liniște – m-am surprins anxioasă. Simțeam permanent nevoia să lucrez la ceva, mă enervam că netul nu mă ajută să ajung la informație, că nimeni în jur nu părea interesat să vorbească despre proiecte și planuri pe 2022.
Îmi place ce fac. Nu, nu-mi place, e mai mult de atât – iubesc ce fac. Sunt dependentă de munca mea, îmi aduce roade și rost. Dar ce nu mai știu – și m-a surprins teribil – e cine sunt eu când nu muncesc sau când Radu nu e lângă mine.
Dacă într-o zi imi voi pierde glasul de tot (și munca mea e în uriașă măsură legată de a vorbi), dacă într-o zi nu voi mai reuși să strâng fondurile necesare pentru proiectele de la Zi de BINE – dacă va trebui pur și simplu să iau o pauză mai lungă – ce rămâne din mine? În jurul meu oamenii vorbesc despre perioada asta ca fiind una de autodescoperire – unii gătesc mai mult, se reprofilează, alții și-au găsit tot felul de hobby-uri.
Eu nu mai știu ce (altceva) îmi place să fac. Sau la ce (altceva) mă pricep.
Așa că iau cu mine în 2022 o întrebare care-mi pare deja copleșitoare – cine sunt eu atunci când îmi rămân doar mie?