Mâna lungă a neîncrederii

Mai țineți minte cum erau obligate persoanele cu dizabilități certe – (fără o mână, un picior) să se întoarcă anual la control, ca să reconfirme că mâna sau piciorul n-au crescut?

Ani de zile de drumuri și umilințe.

Orice om normal la cap se întreabă probabil cum a fost posibil așa ceva. Ce ar putea vreodată pe pământ să justifice o asemenea decizie, când e evident pentru toată lumea că membrele pierdute  nu mai cresc la loc.

Și acum vine explicația, care are efecte îngrozitoare, pe termen lung. Și nu doar asupra persoanelor cu dizabilități ci a societății în general: neîncrederea.

Pentru că le e teamă ca nu cumva beneficiarul să fi obținut certificatul de handicap prin plasarea unui plic burdușit la medic, te mai cheamă o data la control. Și încă o dată. Cu alte cuvinte perpetuează practica – pentru că cine a dat șpaga să obțină certificatul, probabil va continua să facă asta an de an.

Adică în loc să găsească mecanisme de control acolo unde există abuzul, preferă să umilească mii de oameni.

În cine nu au încredere cei care au votat așa ceva? În nimeni.

N-au încredere în pacienți – sunt niște hoți care vor să obțină privilegii nemeritate  (sigur, certificatul ăla îi îmbogățește!)

N-au încredere în medici – sunt toți niște șpăgari care abia așteaptă plicul.

N-au încredere în asistența socială – ăștia nu-și fac treaba serios, altfel ar descoperi ușor dacă solicitantul are s-au n-are mâna pentru care cere ajutor.

N-au încredere deci nici în instituțiile statului, nici în cei care ar putea avea nevoie de ajutor.

Sigur, în toate categoriile de mai sus au existat uscaturi. Dar tu, ca stat, n-ai dreptul ca, din pricina uscăturilor, să-i umilești pe toți. Pentru că asta faci – nu spui că doctorul x sau doctorul Y ia șpagă – spui că toți doctorii sunt suspecți că ar face asta. Nu-ți motivezi și antrenezi oamenii din asistența socială să devină tot mai buni, pleci de la premisa că toți sunt plafonați și nu-și fac treaba.

Boala asta, neîncrederea, e boală tare grea. S-a strecurat pe nesimțite în viețile noastre în anii comunismului și nu se mai dă dusă. Și da, are o temelie al naibii de solidă – ani de zile n-am putut avea încredere în prietenii noștri, în colegii noștri, ba uneori nici măcar în familiile noastre. Și asta lasă urme. Dar generațiile care și-au petrecut cea mai mare parte din viață în communism încep să se stingă. Ai zice că tarele trecutului au șanse să se stingă și ele – au trecut totuși 30 de ani de când suntem liberi.

Îmi dau seama însă că fricile, neîncrederea sunt atat de puternice, ne domină așa de tare și contaminează cu așa o forță încât va fi nevoie de încă multă vreme și de o cantitate uriașă de lucruri bune care să ni se întâmple pentru a mai diminua din suspiciune.

E nevoie de oameni buni. E nevoie de fapte bune și de implicare. Aud de multe ori teoria potrivit căreia faptele bune se fac în liniște. Am încă un argument cu care să contest asta. Nu, faptele bune și oamenii buni inspiră, îi aduc și pe alții la bord și picaturile de BINE construiesc încredere.

Vei construi întotdeauna mai mult, mai bine, mai solid pe ÎNCREDERE. E esential ca statul român să pornească în orice tip de construcție, de la această valoare. Da, însoțită  de mecanisme de verificare.  Câtă vreme însă ne va considera pe toți  nedemni de încredere, nu va face decât să încurajeze   comportamentul de evitare, de teamă de lege și legiuitor, de suspiciune cu privire la fiecare decizie luată de o mână de aleși în numele nostru.