A fost odată ca niciodată…

Dragostea face asta – inimile noastre bat în același timp, în același fel. Același ritm, aceeași muzică.

Și dacă v-aș spune că nu e dragostea de vină pentru sincronicitatea asta?

Doi străini aflați în aceeași încăpere aproape că-și pot regla bătăile inimii unul după celălalt. Ba, mai mult de-atât – doi străini aflați la distanță unul de altul pot vibra la fel. Cu două condiții – la mijloc să fie o poveste și fiecare dintre cei doi s-o asculte cu aceeași atenție.

Ei bine, da, poveștile au această forță: unesc oameni în cuget și în simțiri. Și chiar și în ritmul cardiac.

Ați putea spune că la mijloc e vorba de contaminare: e de înțeles dacă la o piesă de teatru sau într-o sală de cinema auzi suspinele sau hohotele de râs ale celor din jur, să te aliniezi cumva la ritmul (fie și cardiac) al sălii.

Dar cercetările  lui Jens Madsen și Pauline Perez arată că nu prezența fizică, unul lângă celălalt, determină această aliniere a bătăilor inimii, ci povestea pe care o ascultăm.

Pentru cercetarea lor, cei doi au cerut voluntarilor, persoane sănătoase clinic, cu inima bătând în ritmul personal, diferit de al altora, să asculte un audio book cu “20.000 de leghe sub mări” – a lui Jules Verne (deja s-au deschis pentru unii dintre voi colțurile gurii într-un zâmbet?). Pe măsură ce ascultau povestea, EKG-ul măsura bătăile inimii. Comparația arată că ritmul o lua la goană sau încetinea în aceleași puncte, în același ritm. Aflați la distanță unele de alele, fără să știe unele de altele, sute de inimi s-au îmblânzit și au cântat împreună.

O poveste de dragoste ne unește, e drept. Întrebarea e ce unește de fapt? Dragostea sau povestea?

La capitolul dragoste, nu m-aș baga la sfaturi. Dar pentru povești, vă aștept la un curs de  Public speaking.  De poveste, nu altceva!

Dacă vreți să aprofundați subiectul, găsiți info aici: https://www.zmescience.com/