Camera ON

De la începutul pandemiei și până astăzi am sărit binișor de 60 de traininguri online, fie că au fost dicție, public speaking sau media training. Regula numărul 1 la cursuri a fost: poartă-te cu mine așa cum te-ai purta dacă am fi față în față. Dacă am fi în aceeași încăpere, m-ai privi în timp ce-ți spun care-i treaba cu logos, ethos și pathos? Sau ai scoate telecomanda și ai începe să zapezi? (știu, știu, daca am fi în aceeași încăpere nu ai avea telecomanda la îndemână).

Din fericire, cei mai mulți au înțeles nevoia mea, ca trainer, de conectare, ca să pot livra cât mai bine. Sunt însă și cursanți care aleg să rămână cu camera închisă. Și mărturisesc că, deși merg mai departe cu explicațiile, un pitic de pe creier mi se tot întreabă: oare ce-o face omul ăsta în timp ce eu vorbesc aici ca televizorul? (și eu, să ne înțelegem, sunt obișnuită să vorbesc ca televizorul).

Într-o ședință e mai simplu – da, chiar poți să asculți liniștit cu camera închisă și să intervii doar când e cazul (deși, dacă-l întrebi pe cel care conduce ședința, probabil că nu e de aceeași părere). Adevărul e că multe ședințe sunt nejustificat de lungi și de inutile.

Într-un training însă, jumătate din treabă e făcută de trainer dar cealaltă jumătate e asigurată de cursanți – de cât sunt ei de implicați sau de neimplicați, de feedbackul non verbal pe care, aproape inevitabil, îl dau. Trainerul are nevoie să se conecteze cu cursanții săi, să înțeleagă, din atitudinea lor, dintr-o sprânceană ridicată sau dintr-un zâmbet, dacă e sau nu în direcția potrivită. Poate să dea mai multă sau mai puțină informație în funcție de acest feedback. Să se concentreze pe direcția unde observă cum bâjbâie cursantul sau să distribuie materia bazându-se exclusiv pe experiențele anterioare ca trainer. Absența contactului vizual e debusolantă.

La rândul său, cursantul are doar de pierdut din această experiență. Pentru că, orice-am spune, multi taskingul e o iluzie.  Cât timp scrii alea două mailuri (care, de obicei, ar fi putut aștepta până la pauză) pierzi informație care ți-ar fi putut fi de folos. Când rămâi în banca ta, protejat de o căsută neagră, îți furi de fapt din șansa de a exersa – adică cea mai eficientă cale de a învăța.

E frumoasă viața de trainer. Să împărtășești din ce știi, din ce poți, din ce ești. Dar frumusețea muncii ăsteia stă, în primul rând, în ce se întâmplă la capătul trainingului. Cât de mult stiu, pot și sunt cei care au trecut pe la  cursul tău, din proprie voință sau împinși de la spate de companie.

Pornește-ți camera!