Cronicari digitali

Dacă m-ai opri în orice moment pe stradă și m-ai întreba cine e bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume, n-aș avea nevoie de mai mult de o secundă să dau răspunsul.

Dimineața freca întâi oglinda cu un ștergar moale, apoi turna apă rece într-un lighean mititel, apuca pămătuful și-și albea barba cu spumă. Cu mâna stângă întindea obrazul iar în dreapta,  briciul ascuțit se mișca rapid în sus și în jos și oblic până când neaua-i dispărea de pe față.  În zilele cu grabă, picături roșii apăreau pe ici pe colo, imperfecțiunea care-l făcea să scape printre dinți câte un “Grijania mă-sii azi și mâine!” Lua atunci în mâinile ridate apa rece, scoasă dimineață din fântâna și-o împrăștia pe tot chipul. Și eu mă gândeam că-i rămâne rouă pe obraji. Îi întindeam iute ștergarul, fericită că am putut să-i fiu de folos uriașului.

În urma lui rămânea miros de colonie. Simțeam mirosul ăsta până la drum, mult după ce-și așezase servieta pe coarnele bicicletei care-l ducea la muncă. Moș Gheorghe. Gestionar. Bunicul meu mai frumos decât voinicii din basme.

Melanieeeee! Striga la întoarcere.

Melanieeee!

Și de oriunde aș fi fost,  la baltă, prin harbuz sau păpușoi, zburam spre casă, căci prispa și cerdacul și bucătăria de vară erau pentru mine Acasă doar când se auzeau pașii lui.

Mi-am amintit de toate astea când Diana Popescu m-a provocat la un interviu altfel, pentru Cronicari digitali, despre bunici, o partidă de șah cu Karpov  și renunțările de care ai nevoie din când în când pentru ca în viața ta să se facă loc pentru bucurii.