La nimereală

În urmă cu câțiva ani am văzut în avion un amic pe care-l știam de multă vreme, de la începuturile noastre în ale presei. Nu mâncaserăm împreună salam pe-un ziar dar ne intersectaserăm frecvent iar el devenise cunoscut, mult mai cunoscut decât mine.  M-am bucurat să-l văd și l-am strigat, peste rândurile care ne despărțeau în avion. A părut să mă vadă și a întors capul. Nu mi-a răspuns la salut. „Ce nesimțit!” mi-am spus. Și aș fi rămas probabil cu gândul ăsta dacă a doua zi n-aș fi citit în ziare că-i murise mama și se întorcea mai repede din vacanță pentru înmormântare.

Deși priviserăm unul spre celalalalt, nu mă văzuse. Era, dar nu era acolo. (ipoteză confirmată de altfel într-o întâlnire ulterioară)

E un exemplu despre rapiditatea cu care judecăm uneori oamenii și cât de tare ne putem înșela. Punem etichete cu o ușurință incredibilă și apoi căutăm inconștient doar informațiile care să ne confirme teoria. Omul îmi devenise brusc antipatic.

În psihologie există ceea ce se cheamă legea integralității perceptive. Pe scurt, ea vorbește despre capacitatea noastră de a completa o informație absentă, de a adăuga elemente pe care nu le vedem dar credem că sunt acolo, ca să putem forma o imagine perceptivă unitară și semnificativă. De exemplu, când vedem doar câteva litere dintr-un cuvânt, le adăugăm în mintea noastră și pe celelalte care formează cuvântul. Și, pentru că uneori îl nimerim, aplicăm principiul din nou și din nou.

Adevărul e însă că “nimereala” e valabilă doar când avem o anumită cantitate de informație relevantă. În absența ei, ce adăugăm de la noi n-are nicio legătură cu realitatea ci mai degrabă cu ce vrem/putem noi să vedem și să înțelegem.

E motivul pentru care mă străduiesc să nu mai pun etichete (și chiar e o strădanie, nu-mi iese tot timpul). Și să dau a doua și a treia șansă oamenilor pe care nu-i plac sau care mi-au greșit. Și nu e din vreo formă de altruism ci pentru că în felul ăsta îmi dau de fapt mie șansa de a-mi construi o imagine corectă despre oamenii care-mi sunt prin preajmă.

La ce mi-a folosit schimbarea asta de atitudine? Unul dintre cei mai apropiați colaboratori de astăzi mi-a fost cândva șef. Unul de care nu mi-a plăcut foarte tare ca lider dar ale cărui calități profesionale erau incontestabile. Azi suntem prieteni pentru că am avut șansa să ascult povestea și din perspectiva lui.

Pe de altă parte, schimbarea asta de atitudine m-a ajutat să nu mai pun oameni pe piedestal. Aveam tendința să le văd doar calitățile și să le ignor zonele de umbră. Calea cea mai sigură să dărâmi un om de pe soclu.

Azi mă străduiesc să-i văd și să-i iau pe oameni așa cum sunt, să le apreciez părțile bune și, când e cazul, să le taxez sau să-mi iau mental notițe despre umbrele lor. Cu alte cuvinte, să adun mereu informații înainte de a lua decizii în ceea ce-i privește și să nu mă mai arunc de una singură în temnița etichetelor, din care nimeni nu iese niciodată bine.