Mai taci!

La 2 ani și jumătate, Radu a ajuns la vârsta De ce-urilor? Vin în cascadă, unul după altul, mă încuie, mă amuză, mă întrerup din ce făceam, mă surprind și, de la un punct încolo, recunosc, mă obosesc. Așa că tentația e să-i torn un “Copile, mai taci puțin!”

Nu l-am zis niciodată. Mi-am mușcat limba dar nu l-am zis pentru că știu cât de important e pentru el acum să verbalizeze. Să descopere, să întrebe la nesfârșit, să testeze, să înțeleagă. Dincolo însă de aceste descoperiri, care țin de nivelul de cunoștințe acumulate de copil, logopedul din mine se uită la ceva și mai practic: felul în care evoluează limbajul.

În primul an, copilul țipă.  Scoate sunete ascuțite și se miră când le aude. Le repetă. Îl distrează sau îl intrigă. Reacția părintelui îl poate face să continue joaca sau îl poate opri. Aceste sunete sunt baza vorbirii de mai târziu. Așa că fiecare “Mai taci!” răstit poate fi o frână care duce la întârzierea vorbirii.

Spre finalul primului an e foarte probabil ca cel mic să aibă deja un bagaj de aprox 30-40 de cuvinte simple, din doua, trei silabe. La început absolut încântătoare, după o vreme aceleași cuvinte repetate la nesfârșit riscă să devină supărătoare pentru un părinte nerăbdător ca cel mic să-și aleagă facultatea. Pe lângă ingratul “Mai taci!” am mai remarcat două potențiale erori de abordare:

1. Râzi de el. În cazul în care copilul spune cuvinte inteligibile, dar incorect pronunțate, pentru că, nu-i așa, e atât de drăgălaș, îți vine să repeți după el în varianta incorectă. Felicitări! Tocmai contribui la cimentarea viitorului defect de pronunție.  Tu zâmbești încântat, copilul se bucură că te bucuri, vrea să te mai bucure o data, așa că-ți repetă sunetul eronat.  Succes mai târziu cu logopedul!
2. I-ai creionat deja drumul în viață, știi exact care sunt antrenamentele la care urmează să-l duci, doar n-o să-ți lași copilul sâsâit. Perfecționistul din tine se pune pe treabă și de câte ori pruncul pronunță greșit, ai grijă să-l corectezi. De mai multe ori chiar. Ai ghicit! Calea cea mai sigură să-l faci să urască sunetul cu pricina și, dacă ai ajuns la vârsta lui NU, să repete varianta eronată ori de câte ori decide să te facă să-ți blestemi zilele.

Dacă până pe la 3 ani, 3 jumate sunetul nu s-a corectat de la sine sau cu ajutorul tău, mergi la logoped! Dacă vrei să te ocupi chiar tu de corectarea sunetului, dă jos haina de prof la Universitate și pune-o pe aia de joacă. E cea mai eficientă cale să-l înveți, fără să simtă presiune. Adu-ți aminte toate onomatopeele lumii și dă-le drumul prin preajma lui. Da, s-ar putea să-ți arate de zece ori pe zi cum face lupul și să fii tentat să-i spui “Mai taci!” (Știi deja că asta îl poate inhiba și traumatiza, da?)  Sau se poate să se uite la tine ciudat când faci a mia oară ca șarpele, ca să-l înveți să-l pronunțe pe Ș și să-ți toarne ironic “Nu ma fațe acia, mama, nu ma fațe acia. Șșșșșșșș…..”. Moment în care e bine să râzi. O luați de la capăt mâine.

Încă ceva, n-o să-ți placă dar e mai bine să știi: repetat, “Mai taci!”-ul de azi poate să fie “Copile, zi ceva, ești mut?” -ul de mâine. Pentru ca asta să nu se întâmple, dă-i voie, ba chiar încurajează-l să vorbească, o să găsească el și butonul de STOP!