Pentru că așa vrea mușchii mei!

Mi-a ajuns in feed postarea Alexandrei Stroe,  o tânără actriță care-și spunea oful. Acum trei ani, în urma reducerilor de buget ale teatrului Stela Popescu, actrița, distribuită în spectacolul „Dragostea celor 3 portocale” este chemată la renegocieri de directorul teatrului, numit politic.

Doar că, de fapt, nu era vorba despre nicio negociere ci despre comunicarea unei decizii unidirecționale: scăderea salariului cu mai mult de 30%.

Am trecut și eu prin asta, știu cum se simte. E nedrept si trist. Dar uneori, să zicem, decizia e inevitabilă. Ceea ce este însă evitabil este umilirea persoanei afectate de această decizie. Puțină empatie, puțină încurajare ar fi extrem de utile într-un astfel de context.

Dar iată cum a decurs dialogul, în relatarea Alexandrei:

“D-l Pungă (țipând – reușind astfel să o sperie pe doamna secretară aflată în birou și să mă intimideze pe mine): MĂI FATO, dacă îți convine să joci pe suma asta, bine! Nu-ți convine – PA! – te-am înlocuit!

Eu: Vă rog frumos, nu îmi vorbiți pe tonul ăsta. Sunt actriță cu studii și ne aflăm într-o instituție de cultură. Nu cred că e în regulă să ne adresăm așa/

D-l Pungă: IEȘI AFARĂ DIN BIROUL MEU!! IEȘI AFARĂ ACUM!!!

Eu: (emoționată și prodund afectată) Nu înțeleg tonul ăsta. Mă doare că ne vorbim așa. (scot telefonul, nici acum nu știu de ce)

D-l Pungă: (Urmărindu-mi mișcările și coborându-și brusc vocea – cred că s-a și oprit din mestecat): Te-am rugat să ieși afară din biroul meu.

În momentul acela realizam că nu voi mai juca în spectacol. Și foarte probabil nu voi mai face parte nici din următorul proiect pentru care dădusem deja casting și fusesem selectată și care urma să aibă premieră în toamnă. Și nici măcar nu era vorba de bani. Da, discuția pornise de la bani, dar deviase foarte repede ca urmare a faptului că am avut îndrăzneala să… negociez, lucru pentru care fusesem invitată. “

I-am citit relatarea cu un nod în gât, infinit mai puțin incomod decât trebuie să fi fost pentru ea. M-a înfuriat calitatea umană a personajului numit într-o funcție din care ar fi trebuit să găsească soluții pentru teatru și pentru oamenii din echipă. Dar mărturisesc că a trecut pe lângă mine calitatea lui politică. De, pădurea și uscăturile ei!

Dar azi, la trei ani de la acest incident, am regăsit-o pe Alexandra într-o nouă postare siderantă. O nouă întâlnire cu același domn Pungă, vicepreședinte ALDE.

A, Alexandra! mi-am spus după ce am citit primul rând, în care erau cuvintele “prima zi de filmare”, „bucurie”, „Dan Pița”. Entuziasmul mi s-a stins însă îndată ce în peisaj a aparut punga, de astă dată director al Centrului de cultură de la Palatele Brâncovenești, locul în care se filmează.  Recunosc că pe oamenii pe care-i antipatizez  strașnic, așa cum probabil i se întâmplă Alexandrei cu acest om, prefer să-i ocolesc. Dar trebuie că era complicat întorsul din drum așa că cei doi oameni dau nas în nas și, potrivit Alexandrei, are loc următorul dialog:

“El:  Tu ești aici? La Dan Pița?

Eu: Da, am venit să filmez.

El: Să filmezi? Da’ ce, ești actriță?

Eu: Dar ce altceva?

El: Nu știu, credeam că femeie de serviciu…

Eu: Nu, actriță.

EL: Ba nu. Uite că vorbesc eu să nu mai fii!  Vorbesc serios, vorbesc să nu mai fii. Nu mai filmezi că nu vreau eu.“

Și acum vine partea care mă revoltă cel mai tare. Voia lui se face.

“Puțin mai târziu, în timp ce eu completam datele în contract. Dă târcoale mesei, vine în ceafa mea și întreabă:

Pungă: Acum completează contractul? Că nu e ok, nu trebuie să fie aici.

Producatorul: De ce?

Pungă: Hai să-ți zic.

Și au plecat. Și mai târziu, îl văd cu asistenta de regie, vorbind și arătând spre mine.

Cert e că la sfârșitul zilei primesc mesaj de la respectiva asistentă că nu mai pot veni mâine la filmare”.

Pentru că așa a vrut el. Așa a dispus el. Nu pentru că talentul ei ar fi pus la îndoială, nu pentru că nu avea competența de a juca în acel rol, ci pentru că așa a vrut el.

Acum, eu să fiu Dan Pița, un regizor cu așa faimă și așa forță, m-aș revolta instantaneu. Cum adică vine domnul Pungă și-mi spune pe cine am voie și pe cine nu am voie să iau în filmul pe care eu îl regizez? Sau să fiu producătorul acestui film și să vină pungă să-mi dea o plasă din asta? Sigur, Alexandra e o piesă mică din acest mecanism, dispensabilă, ușor de înlocuit. Dar dacă pleci capul acum și așa, într-o zi punga îți va sta pe cap și te vei întreba de ce nu poți respira.

1 din 5 români a ales să plece din România. Unii din cauza sărăciei, alții pentru că au găsit afară oportunități care nu le sunt la îndemână aici. Dar cred ca groaznic de mulți au plecat tocmai din cauza pungilor. Pungi la tot pasul. Pungi pline cu mizerie de care te împiedici pe munți și dealuri. Pungi care alunecă pe râuri și sufocă tot. Pungi care se pun de-a curmezișul și nu lasă oamenii să înainteze pe drumul lor.

Desigur, aceasta e versiunea Alexandrei despre experiențele prin care a trecut. (pentru ambele are și martori). Dar n-aș lăsa povestea așa. Haideți să avem toate versiunile. Haideți să-l întrebăm pe dl Pungă dacă e adevărat și, dacă da, de ce a procedat așa. Haideți să-l întrebăm pe dl. Dan Pița dacă știe ceva despre cum se iau decizii legate de filmul pe care-l regizează.  Haideți să-l întrebăm pe producătorul filmului dacă a fost în vreun fel amenințat așa încât să ia o astfel de decizie, fără nicio explicație profesională.

Nu mai sunt jurnalist. Aș fi pus chiar eu aceste întrebări. Dar sunt sigură că există o mulțime de jurnaliști care au încă microfon și o platformă de unde pot spune toată povestea.

Haideți să nu lăsăm lucrurile așa. Pentru că oricare dintre noi poate fi o Alexandră, sufocată de un politician second hand doar pentru că așa vrea el. Pentru că poate. Pentru că ăsta e felul în care el înțelege puterea care i-a fost dată.

V-aș fi recunoscătoare dacă ați nominaliza, cu tagg, în postarea de pe FB un jurnalist care ar putea pune aceste întrebări. Sau un politician de la partidul din care face parte dl Pungă. Poate nu toți politicienii  din ALDE sunt la fel.