SuperKid

Când am pictat, la Zi de BINE,  peretele uriaș de la Grigore Alexandrescu, i-am rugat pe artiștii de la Sweet Damage Crew să se gândească la curaj.  Peretele era chiar vis-a-vis de Camera de gardă și în fiecare zi auzeam fie ambulanțele sosind alarmate, fie plânsetele celor mici. Ne doream ca, în clipele nesfârșite de așteptare, copiii să simtă, privindu-l pe SuperKid, un strop de încredere. Am tras cu ochiul la reacțiile lor, pe măsură ce silueta Puștiului se tot contura și am mustăcit la dialogurile pe care le purtau cu părinții.  Ce nu mi-am imaginat la vremea aia e chipul propriului meu copil privind curios spre  Super eroul care-i veghează de la înălțime. Perspectiva a prins și mai multă profunzime.  Așezată pe trepte, cu gândul la ce-i mai rău și speranța la ce-i mai bine, i-am studiat Puștiului fiecare trăsătură. Fiecare imperfecțiune din zid, fiecare dungă de culoare care acoperea un colț sfărâmat. Fiecare detaliu mi-a vorbit despre vulnerabilitatea locului în care mă aflam. Și mi-am spus încă o dată că, uite, Supereroul ăsta cu care vorbesc mii de puști în fiecare an în fața unei camere de gardă e la fel ca mulți dintre noi: imperfect, dar la momentul potrivit poate aduce, prin simpla prezență, zâmbetul de care ai nevoie ca să îndulcești puțin clipa amară pe care o trăiești.